Incepe un alt campionat. Alte sperante. De vreo 15 ani tot inodam vise si sperante. De cele mai multe ori le-am inecat dupa vreo 3 etape. O singura data, am ratat in ultima etapa la mustata, si parca mai bine ratam dupa primele 3 cum stiam noi cel mai bine. Pentru ca numai la noi se poate rata un viitor sezon pe esecul din ultima etapa a sezonului trecut, sau se poate castiga un titlu daca bati in prima etapa campioana…
Labilitatea asta psihică defapt este ceea ce ne condamnă cel mai mult prin ceea ce suntem. Definiţia noastră, ca suporteri ai Universităţii Craiova, ne face să trăim orice gol de parcă ar fi ultimul  pe care îl vom vedea vreodată, orice victorie ne aduce mai aproape de titlul care ni se cuvine de drept, şi tipic oltenesc, orice eşec trebuie tratat ca o înmormântare. Practic doar aşa poţi explica de ce, chiar dacă echipa s-a întărit doar cu un brazilian înalt (care a jucat anul ăsta vreo 5 minute fotbal), un bulgar din liga secundă franceză liber de contract, şi doi expatriaţi (Ciucă si Stoianof) majoritatea suporterilor acestei echipe speră că echipa va face cel puţin o figură frumoasă în acest sezon. Măcar mai frumoasă decât cea de anul trecut... de parcă asta ar fi prea greu.

Anul trecut prin luna Noiembrie ne întorceam patru băieţi într-un Matiz după ultima înfrângere de la Galaţi. Şi pe drumul de întoarcere şoferul nostru era gata să pună rămăşag cu noi că Ştiinţa încă mai avea şanse la titlu în acel moment (după 17 etape, aveam 17 puncte). Optimismul ăsta incurabil şi aiurit, nu vine însă din naivitate. Ci doar din convingerea aia bolnavă că vom mai fi odată ce-am mai fost. Ceea ce practic, e absolut fals. Chiar dacă e singurul lucru care ne mai ţine pe lângă această echipă.
Aşa că, haide Dănă, hai Mihaiţă. Hai băeţi, că şi la Severin, lumea ne zice tot juveţi.
Hai Universitatea, tu campioana unei mari ... speranţe.